Bogdan Capraru

În scopul impulsionării creditării pentru locuinţe şi a sectoarelor economice conexe, precum şi pentru a facilita accesul populaţiei la o locuinţă, guvernul a lansat în anul 2009 un program intitulat „Prima casă”. În cadrul acestui program, statul, prin Fondul Naţional de Garantare a Creditelor pentru Întreprinderile Mici şi Mijlocii, se angaja în emiterea de garanţii în numele şi în contul statului în favoarea băncilor care acordă credite persoanelor fizice pentru cumpărarea unei locuinţe.

Bilanţul anului 2009 a fost următorul: Fondului Naţional de Garantare a Creditelor pentru IMM a primit aproximativ 11.500 de cereri în cadrul programului “Prima Casă”, valoarea garanţiilor acordate însumând 485 de milioane de euro din plafonul maxim aprobat de 1 miliard de euro.

Programul „Prima Casă” va intra în vigoare, în curând, într-o nouă variantă, cosmetizată şi cu speranţe mai mari. Totul sună frumos la prima vedere: este mărită limita de garantare până la 75.000 de euro, este încurajată asocierea mai multor proprietari, sunt vizate cu precădere locuinţele noi şi cele vechi cu reabilitare termică (în una dintre versiuni).

Problemele de fond rămân aceleaşi …

Mulţi critici ai programului îl compară cu schemele americane de finanţare imobiliară rezidenţială de tip „subprime”. Intr-adevar, atat in forma veche, cat si actuala, programul prezinta elemente care ar putea constitui premise pentru aparitia unui astfel de fenomen:

1) garantarea este făcută tot de către stat - în România FNGCIMM, în SUA Freddie Mac şi Fannie May;

2) dobânzile de referinţă aflate în formula de calcul a ratei dobânzii se află la minime istorice – EURIBOR este în jur de 1%, asemănător momentului euforic din SUA, când dobânda Fed ajunsese la minim istoric de atunci, tot 1%;

3) sunt vizaţi clienţii care până în prezent nu au reuşit să obţină un credit ipotecar;

4) nivelul minim al avansului este destul de redus – minim 5%, principiul impartasirii riscului fiind estompat…

Care sunt punctele slabe ale programului? Iată câteva:

1) Valoarea garanţiilor de peste 60.000 euro (chiar şi nivelul de 60.000 euro) este destul de ridicată, coroborat cu nivelele reduse ale dobânzilor indexate faţă de EURIBOR. Solicitanţilor li se va permite, astfel, să se împrumute până la limita maximă a gradului de îndatorare şi a pragului de garantare. În condiţiile în care BCE a anunţat deja că facilităţile acordate băncilor vor fi retrase treptat, se înţelege ca şi rata dobânzii de politică monetară va creşte şi automat EURIBOR. În acest context, o dobândă care acum este EURIBOR + 4% = ~ 5%, va deveni în curând de 7-8% cu o mărire considerabilă a ratei creditului şi apariţia riscului de default al debitorului.

2) Vizează atât locuinţele noi construite, cât şi pe cele vechi. Efectul va fi creşterea cererii în special pentru locuinţele vechi şi, automat, creşterea preţului acestora, deoarece puţini se încumetă să achiziţioneze o locuinţă în stadiu de proiect, precum şi datorită faptului că marea majoritate a ansamblurilor rezidenţiale noi beneficiază, de regulă, de o infrastructură precară. Pentru a avea efecte scontate în cadrul ramurii – creşterea cererii de locuinţe noi, construirea de locuinţe noi şi, în final, îmbunătăţirea stocului de imobile şi a industriilor din aval, programul ar trebui să vizeze doar locuinţele noi sau în stadiu de proiect. Astfel, sintagma „prima casă” ar trebui să capete sensul de „primul proprietar al unei case”.

3) Se adresează celor care nu au mai avut o locuinţă. Efectul în plan real, economic, ar fi mai ridicat dacă programul s-ar adresa tuturor celor care doresc să construiască o locuinţă nouă, nu doar celor care nu au o locuinţă. Aspectul social este exacerbat şi superficial abordat în variantele actuale. De exemplu, o familie cu 1-2 copii, cu părinţii sub 35 de ani, care locuieşte în prezent într-o garsonieră de 20-30 metri pătraţi nu are nici o şansă de a accesa programul, deşi situaţia lor socială ar pute-o impune. O variantă care să atingă şi obiectivele sociale şi cele economice ar putea viza pe toţi acei care doresc construirea sau achiziţia unei locuinţe noi, cu un grad de confort mai ridicat şi adaptat nevoilor, în eventualitatea în care deja deţin o locuinţă.

4) Se adresează numai enduser-ilor, cumpărătorilor, nu şi celor care construiesc – dezvoltatorii. Proiectele de tip imobiliar presupun ca dezvoltatorul să caute investitori pentru a obţine resursele financiare necesare până la vânzarea imobilelor. Garantarea încrucişată, atât a creditelor viitorilor proprietari, cât şi a creditelor obţinute de către dezvoltatori pentru construirea de locuinţe, ar fi mai oportună, iar Fondul Naţional de Garantare a Creditelor pentru IMM şi-ar îndeplini menirea lui de bază.

5) Mărirea gradului de garantare de la 60.000 euro la 70.000 sau chiar 75.0000 euro poate reprezenta un motiv de creştere a preţurilor locuinţelor pe toate segmentele.

6) Accentuează şi mai mult dorinţa românului de a fi cu orice preţ proprietar. Românul s-a născut proprietar! În România există o pondere ridicată a celor care deţin o proprietate, în comparaţie cu ţările dezvoltate, unde raportul este invers, fiind preferate locuinţele cu chirie. Statul ar avea varianta construcţiei propriilor locuinţe pentru închiriere sau încurajarea dezvoltatorilor privaţi care construiesc pentru a închiria.

7) Nu există un parteneriat public-privat viabil în dezvoltarea domeniului imobiliar. Statul ar trebui să susţină dezvoltarea infrastructurii aferente locuinţelor, pentru a facilita extinderea zonelor metropolitane.

8)Programul nu prevede facilitati fiscale: subventii, deductibilitati, scutiri de impozite etc., care ar putea avea efecte de antrenare importante.

Suntem la distanţa de mai bine de un an de când criza financiară internaţională şi-a spus cuvântul şi asupra economiei româneşti. Atunci făceam o analiză puncte tari – puncte slabe a sistemului bancar românesc , iar după mai bine de două luni vorbeam de primele efecte ale crizei asupra acestuia. Care este situaţia acum? Este pe sfârşit criza? Ce urmează? Sunt întrebări care ni le punem din ce în ce mai des.

Pe parcursul anului 2009, creditarea a scăzut în intensitate, variaţia soldului creditului neguvernamental înregistrând câteva luni la rând valori negative. Ponderea creditelor restante în total credite a crescut de la 4,62% în mai 2008, la 11,47% în mai 2009 şi 13,3% în luna august. Costul creditelor a crescut simţitor datorită înrăutăţirii mediului economic şi în condiţiile atragerii de resurse financiare tot mai rare şi mai scumpe. Populaţia şi-a potolit apetitul pentru creditare, atât datorită majorării costului creditării, dar şi datorită nesiguranţei zilei de mâine, în condiţiile unei creşteri ale ratei şomajului. Economisirea a crescut pe fondul unor dobânzi la depozite excesiv pozitive.

Băncile au trecut de la extazul şi euforia anilor trecuţi la agonie. Numărul unităţilor bancare a scăzut cu peste 90 de unităţi bancare, iar peste 3000 de angajaţi din bănci şi-au pierdut locul de muncă.

Cu toate acestea, indicatorii de prudenţialitate au rămas în limitele de stabilitate, deşi o parte s-au înrăutăţit. Profitabilitatea sistemului bancar a fost pozitivă, deşi profitul băncilor s-a diminuat. Nici o bancă din cadrul sistemului bancar românesc nu a intrat în incapacitate de plată, pe parcursul anului 2009.

Măsurile autorităţilor guvernamentale de combatere a crizei au fost neriguroase şi fără efecte pozitive semnificative. Acordul cu FMI a restrâns puternic capacitatea de manevrabilitate a politicilor financiare publice, obligând guvernul nu doar la măsuri nepopulare, dar şi pripite din prisma efectelor pe termen mediu şi lung. Vestitele „reţete” de reforme specifice FMI-ului, în stil procustian, şi-au găsit aplicabilitate în mod nefericit pe cazul României. Reducerile de cheltuieli publice, în mare parte realizate prin reduceri salariale şi disponibilizări din sistemul bugetar, dijmuiala mediului de afaceri, bâlbâielile şi „heirupismul” oficialilor din guvern nu au făcut decât să îndepărteze punctul de inflexiune al reluării creşterii economice. Politicile guvernamentale actuale nu au nimic comun nici cu liberalismul, nici cu keynesismul…

Singura oază de discernământ a rămas doar la BNR, care a dus o luptă mocnită cu inflaţia şi cu evoluţia cursul de schimb. Guvernatorul a ieşit din ce în ce mai rar la rampă prin declaraţii, iar cele care au fost, au fost sobre şi reţinute.

Care sunt perspectivele activităţii bancare din România? Nu prea roz, în condiţiile lipsei unor măsuri guvernamentale viabile de relansare economică…Valurile de disponibilizări din domeniul bugetar şi din mediul privat vor afecta portofoliul de clienţi ai băncilor şi ducând la mărirea soldului creditelor neperformante şi scăderea capacităţii de economisire. Cerea de consum va scădea şi odată cu ea şi cererea de creditare.

Desele apeluri ale primului ministru şi ale președintelui către bănci de a relua creditare sunt nejustificate şi lipsite de raţiune în contextul actual, dovedind neputinţa unui guvern lipsit de o strategie coerentă şi viabilă. Băncile trebuie să reia creditarea atunci când fundamentele economice justifică acest lucru, nu atunci când „statul” dictează. Mediul de afaceri este încă instabil, iar băncile nu pot fi puse în postura de filantrop. Fără „garanţii” reale, activitatea bancară nu îşi are loc. Dimpotrivă, expunerea acestora către riscuri ridicate poate adânci şi mai mult criza economică. Statul trebuie să devină un partener în lupta contra eradicării efectelor crizei, conlucrarea între autorităţile guvernamentale, mediul de afaceri, bănci şi BNR fiind indispensabilă. În caz contrar afirmaţia consilierului guvernatorului BNR, Adrian Vasilescu – „Dacă ne ajută Dumnezeu, anul acesta ieşim din recesiune” se dovedeşte a fi plină de adevăr.

Banca centrală şi mediul economic - repere teoretice, evoluţii şi analize

Privatizarea marilor banci

Procesul de privatizare a băncilor cu capital de stat din România a început cu Banca Română pentru Dezvoltare, prin preluarea pachetului majoritar (51%) de către grupul francez Société Générale, achiziţie finalizată în luna martie 1999. Tot în 1999, Fondul Proprietăţi de Stat a vândut un pachet de 45% din capitalul social al BancPost către General Electric Capital Corporation (35%) şi Banco Portugues de Investimento (10%), cu o valoare totală de 42,7 milioane USD, la care s-au adăugat investiţii în activitatea comercială a băncii de 50 de milioane de USD.

În iulie 2001 RZB-Austria şi Fondul Româno-American de Investiţii (FRAI) au preluat de la Autoritatea pentru Privatizare şi Administrarea Participaţiilor Statului (APAPS) peste 98,84% din acţiunile celei de-a treia bănci româneşti inclusă în procesul de privatizare, Banca Agricola. Valoarea totala a tranzacţiei s-a ridicat la 52 milioane de USD, din care 37 milioane de USD reprezentau investiţii de capital, iar 15 milioane de USD preţul plătit pentru achiziţionarea acţiunilor.

În anul 2003 procesul de privatizare a Băncii Comerciale Române a avansat, prin cumpărarea de către BERD şi CFI a 25% din capitalul social al băncii. Un pachet de cel mult 8% va fi preluat, ulterior, de către salariaţii BCR. La sfârşitul lunii octombrie 2006 a avut loc finalizarea privatizării Băncii Comerciale Române prin achitarea contravalorii pachetului majoritar de acţiuni de către Erste Bank. Ulterior, banca austriacă a făcut o ofertă avantajoasă salariaţilor BCR şi a reuşit să preia de la aceştia 7,27 la sută, ajungând să deţină 69,15 la sută din capitalul BCR la sfârşitul anului 2006.

Retail banking

Autor: Bogdan Capraru

Comanda aici

Lucrarea „Retail banking” se referă la activitatea bancară de retail, un domeniu de maximă importanţă în prezent, atât pe plan naţional, cât şi pe plan mondial. Retail banking-ul a suferit o serie de mutaţii considerabile în ultimele decenii, sub presiunea factorilor economici, politici, sociali şi tehnologici. Capacitatea sa de adaptare dovedită până în prezent relevă faptul că acest domeniul va suferii în continuare schimbări de anvergură, cu implicaţii semnificative asupra societăţii.

Structurată pe şapte capitole, lucrarea se doreşte a fi o introducere în activitatea bancară de retail, adresându-se studenţilor, angajaţilor din bănci şi tuturor celor care sunt interesaţi de acest subiect.

Cartea cuprinde aspecte legate de tipurile de instituţii financiar-bancare de retail, produsele şi serviciile bancare specifice, particularităţi ale strategiilor de marketing bancar, aspecte privind resursele umane în retail banking, elemente privind managementul riscului şi al performantei bancare în retail banking. De asemenea, prezintă anumite particularităţi ale activităţii bancare de retail din diferite ţări, abordând şi problema efectelor crizei financiare internaţionale, izbucnită în anul 2007. Ultimul capitol tratează principalele tendinţe şi perspective în activitatea bancară de retail.

Stilul direct şi accesibil, existenţa exemplelor concrete din activitatea bancară de retail din România şi alte ţări, precum şi a sfaturilor şi recomandărilor adresate atât potenţialilor consumatori de produse şi servicii bancare de retail, precum şi angajaţilor din bancă, abordarea sintetică prin intermediul unor scheme şi tabele, fac această lucrare atractivă şi utilă în acelaşi timp.

Fiecare capitol cuprinde la început obiectivele urmărite, cuvintele cheie, iar la final un set de întrebări şi exerciţii, precum şi o bibliografie recomandată, astfel încât procesul de fixare a cunoştinţelor şi de formare de deprinderi să fie cât mai facil şi temeinic.

Cartea se doreşte a fi nu doar un manual adresat studenţilor, specialiştilor şi lucrătorilor în bănci, ci şi un ghid util oricărei persoane interesate de domeniu şi, mai ales, consumatoare de produse şi servicii bancare de retail.

Interesul pentru asemenea lucrare poate fi dublat şi de ultimele tendinţe derulate în contextul activităţii financiare din prezent la nivel internaţional: criza financiară actuală are epicentrul în activitatea bancară de retail din societatea americană, extinzându-se rapid la nivel global şi afectând activitatea bancară retail în toate ţările, mai mult sau mai puţin conectate la economia americană.

România, în ultimii 20 de ani, a întâmpinat o serie de provocări în ceea ce priveşte acest domeniu, având o istorie destul de zbuciumată: falimente bancare răsunătoare, creşteri spectaculoase în ceea ce priveşte activitatea de creditare a populaţiei, încălcări ale drepturilor consumatorilor de produse bancare de retail, resimţirea efectelor crizei financiare internaţionale prin contractarea creditării şi ascuţirea concurenţei în ceea ce priveşte atragerea de resurse etc.

În acest context lucrarea vine pentru a întâmpina realităţile prezente, dorind să aşeze o cărămidă la temelia educaţiei celor interesaţi şi implicaţi în activitatea bancară de retail.

Cartea este publicată în Editura CH Beck, parte integrantă a trustului european C.H. BECK, unul dintre cele mai vechi şi mai reprezentative din Europa, grup fondat în anul 1763. În prezent, acest grup include mai multe societăţi din Germania, Elveţia, Cehia, Polonia şi România.

Editura CH Beck este este acreditată de Consiliul Naţional al Cercetării Ştiinţifice din Învătământul Superior, fiind recomandată Consiliului Naţional de Atestare a Titlurilor şi Diplomelor Universitare pentru considerarea lucrărilor publicate sub sigla ei în cadrul procesului de promovare în cariera universitară.
În anul 2008 editura a fost premiată cu distincţia „EDITURA ANULUI 2008”.

Cartea poate fi achiziţionată din librăriile din întreaga ţară sau direct de pe magazinul on-line al editurii la acest link:
http://www.beck.ro/retail_banking-p1492.html

Cuprins

Capitolul 1. Mediul bancar specific retail banking-ului
1.1. Conceptul de retail banking
1.2. Scurtă istorie a activităţii bancare de retail
1.3. Factorii de influenţă specifici mediului bancar de retail
1.4. Tipurile de instituţii financiar-bancare ofertante de produse şi servicii bancare de retail
1.5. Alte instituţii specifice mediului bancar de retail

Capitolul 2. Produsele şi serviciile bancare de retail
2.1. Noţiunea de produs şi serviciu bancar de retail
2.2. Caracteristicile specifice produselor şi serviciilor bancare de retail
2.3. Tipurile de produse şi servicii bancare de retail

Capitolul 3. Aspecte privind strategiile de marketing specifice activităţii bancare de retail
3.1. Concurenţa în activitatea bancară de retail
3.2. Specificitatea strategiilor de produs în retail banking
3.3. Particularităţi ale stabilirii preţurilor produselor şi serviciilor bancare de retail
3.4. Canalele de distribuţie specifice retail banking-ului
3.5. Promovarea în retail banking
3.6. Relaţia bancă-client specifică activităţii bancare de retail

Capitolul 4. Aspecte privind resursele umane în retail banking
4.1. Managementul resurselor umane în retail banking
4.2. Cunoştinţe, abilităţi şi atitudini ale angajaţilor din retail banking
4.3. Etica în retail banking

Capitolul 5. Elemente privind managementul riscului şi al performanţei bancare în retail banking
5.1. Tipurile de riscuri în retail banking
5.2. Etapele de acordare a creditelor de retail
5.3. Binomul risc - profitabilitate

Capitolul 6.Experienţe în activitatea bancară de retail în lume
6.1. Particularităţi ale activităţii bancare de retail în SUA
6.2. Particularităţi ale activităţii bancare de retail în Europa
6.2.1. Activitatea bancară de retail în Marea Britanie
6.2.2. Activitatea bancară de retail în Germania
6.2.3. Activitatea bancară de retail în Franţa
6.2.4. Activitatea bancară de retail în Spania
6.2.5. Activitatea bancară de retail în Italia
6.2.6. Activitatea bancară de retail în ţările din nordul Europei
6.2.7. Activitatea bancară de retail în Elveţia
6.3. Particularităţi ale activităţii bancare de retail în România

Capitolul 7.Tendinţe şi perspective în activitatea bancară de retail
7.1. Principalele tendinţe în activitatea bancară de retail
7.2. Dereglementare - reglementare
7.3. Internaţionalizarea bancară
7.4. Inovaţia tehnologică
7.5. Universalizarea şi specializarea
7.6. Comportamentul corporatist
7.7. Trecerea unor state de la economia centralizată la cea de piaţă
7.8. Euro şi integrarea europeană
7.9. Schimbările din comportamentul clienţilor de retail banking şi relaţia bancă – client
7.10. Noi provocări în managementul băncilor de retail

Comanda aici

De curând BNR a luat o măsură de „relaxare” a condiţiilor de acordare a creditelor ipotecare, satisfăcând în acest sens doleanţele băncilor. Era necesară această relaxare? Aduce ceva nou? Va stimula creditarea pentru domeniul imobiliar?

În esenţă relaxarea adusă de BNR vizează o creştere a limitei superioare de îndatorare pentru creditele ipotecare şi clasificarea garanţiilor imobiliare funcţie de calitatea acestora. Desigur, măsura în sine nu este una rea, dimpotrivă, principalele două aspecte vizate sunt fireşti şi de bun simţ. Insă, în condiţiile actuale, nu rezolvă blocajul creat pe piaţa creditelor. Cu sau fără această măsură, aplicată acum sau mai devreme, fenomenele din ultimele luni din economia românească tot s-ar fi derulat după acelaşi scenariu.

Principalele piedici actuale în calea finanţărilor imobiliare, succint, le consider ca fiind următoarele:
1.Preţul activelor imobiliare din România ajunseseră la nişte niveluri neconforme cu realitatea. Apartamentele vechi, construite în perioada socialistă, au ajuns să înregistreze nişte preţuri aberante în raport cu calitatea acestora. Dezvoltatorii imobiliari, în goana după supraprofit, promovau oferte la preţuri astronomice. De asemenea, în multe situaţii calitatea imobilelor construite lăsa mult de dorit. Unele centre rezidenţiale au fost construite haotic, fără acces la o infrastructură potrivită. În acest fel calitatea garanţiilor imobiliare nu era una adecvată din perspectiva gestiunii riscurilor bancare.
2.Băncile din sistem au început treptat să aiba resurse lichide disponibile necesare pentru creditare tot mai putine, în condiţiile în care băncile mamă au devenit din ce în ce mai zgârcite şi mai scumpe în acordarea de refinanţări subsidiarelor din România.
3.Cursul de schimb al monedei naţionale a urmat un trend de devalorizare puternică, determinând potenţialii contractanţii de credite ipotecare în valută să gândească de două ori înainte de a se hotărî.
4.Resursele atrase de bănci pentru finanţarea creditării au devenit mai scumpe în condiţiile scăderii lichidităţii de pe piaţa monetară, dobânzile la creditele ipotecare în lei şi valută crescând în felul acesta semnificativ.
5.Instabilitatea politică a contribuit şi ea la agravarea stării de incertitudine.
6.Criza economică internaţională a început să-şi spună cuvântul şi în economia românească, prin efectul de contagiune, mulţi dintre români pierzându-şi locurile de muncă şi, totodată, posibilitatea de a deveni potenţiali contractanţi de credite ipotecare. De asemenea, în unele sectoare au avut loc diminuări ale salariilor, existând perspectiva unor astfel de trenduri în continuare. Astfel, se anunţă o diminuare a câştigurilor salariale ale celor din sistemul bugetar, care, pentru bănci, reprezenta o categorie importantă de clienţi.
7.Datorită condiţiilor economice din ce în ce mai precare, a crescut şi ponderea creditelor neperformante acordate populaţiei, punând presiune în acest sens pe starea de solvabilitate şi lichiditate a băncilor.

Consider că vina nu poate fi dată în întregime pe seama BNR. Băncile, conform zicalei populare româneşti, „trebuiau să-şi facă car iarna şi sanie vara”. În urmă cu câteva luni, înainte să intre în vigoare Regulamentul nr. 18 privind limitarea riscului de credit la creditele persoanelor fizice, băncile se aruncaseră frenetic într-o campanie agresivă de acordare de credite. Acum suportă consecinţele propriilor acţiuni! Mai degrabă ar trebui să-i reproşeze băncii centrale faptul că nu a fost mai drastică cu ele până acum!

Desigur, povestea creditului ipotecar din România continuă…

Iată-ne la început de 2009, cu speranţe şi visuri de viitor! Cu toate acestea, contextul economic şi politic al României nu este prea favorabil: criza economică îşi arată tot mai mult colţii, alegerile de la sfârşitul anului trecut tulbură încă apele, iar criza gazului rusesc aduce vânt rece de la est!
Dar ce putem spune despre băncile din România?

Acum câteva săptămâni intitulam retoric unul dintre editorialele blog-ului: „Va rezista sistemul bancar românesc crizei financiare internaţionale?” şi analizam punctele tari şi cele slabe ale acestuia în momentul în care criza internaţională începuse să-şi facă simţită prezenţa şi în România. Cum ne prezentăm acum? Cum ne-a afectat criza? Cum au reacţionat băncile?

Răspunsurile la aceste întrebări îmi propun să le prezint sintetic în cele ce urmează, încercând să-mi menţin poziţia obiectivă.

În primul rând am asistat la o diminuare considerabilă a creditării, în special a creditului de retail. Unele bănci au renunţat chiar în a oferi anumite produse bancare de creditare, în special cele în valute exotice. Întrebarea este: în ce proporţie se datorează această diminuare reglementărilor impuse de BNR si in ce masura contextului financiar internaţional actual?

Pentru a mai diminua din “foamea” de lei, BNR a scăzut rata rezervei minime obligatorii cu 2%, injectând sume semnificative. Prin aceasta masura BNR “a întins un deget”, pentru început, băncilor, însă, conform proverbului, a urmat dorinţa băncilor de a lua „toată mână”, acestea revendicând scăderea ratei în continuare.

Dobânzile în piaţă au crescut semnificativ. În primă fază am asistat la o creştere exagerată a acestora pe piaţă interbancară, lucru ce a declanşat la un moment dat în conflict între banca centrală şi anumite bănci din sistem, suspectate de provocarea unei crize de lichidităţi artificiale, după un atac al unor speculatori externi pe piaţa valutară românească. A urmat un război mediatic între reprezentanţii BNR şi ai unor bănci autohtone cu capital străin (cele învinuite indirect de banca centrală).

A doua fază a creşterii dobânzilor s-a manifestat prin creşterea acestora atât la credite, cât şi la depozite. Dacă până în toamna lui 2008 băncile se concurau în produse de creditare, ulterior competiţia s-a manifestat prin atragerea de resurse de la populaţie. Dobânzile au ajuns la niveluri istorice, împingând totodată şi o creştere a costurilor creditelor noi acordate. Acest fenomen s-a datorat în mare măsură diminuării liniilor de finanţare primite de unele bănci din sistem din exterior, precum şi datorită scumpirii acestor resurse, o dată cu diminuare rating-ului de ţară al României.

Cu toate acestea, de la intensificarea crizei şi până la finele lui noiembrie, băncile din România au scumpit creditele de cel puţin două ori mai mult decât băncile-surori din regiune, în unele ţări vecine, împrumuturile au devenind chiar mai ieftine. Astfel, în perioada august – noiembrie creşterea s-a situat între 3 - 5%, faţă de -3 – 0,6% în Bulgaria, 0,2 – 0,5% în Cehia, 0 – 1,1% în Polonia. Marja pe care băncile din România o folosesc pentru a calcula dobânda variabilă la creditele ipotecare este cea mai mare din regiunea central şi sud-est europeană.

De asemenea, unele bănci au decis în mod unilateral şi abuziv creşterea unor comisioane. Altele, în numele transparenţei, au „informat” clienţii despre formula de calcul a ratelor dobânzii, formulă care în urma aplicării avea ca rezultat dobânzi majorate faţă de situaţia anterioară.

Ceea ce este mai îngrijorător este faptul că au crescut substanţial creditele neperformante. Datorită contextului economic şi financiar intern, românii au devenit în proporţie din ce în ce mai mare rău platnici. Oare băncile nu au nici o vină în asta?…

Şi, pentru ca totul să fie sublim, începutul de an ne-a întâmpinat cu niveluri record de devalorizare a monedei naţionale în raport cu euro, acesta depăşind nivelul de 4 RON! Oare va mai continua?…

La finele anului trecut, ARB a transmis mai multe propuneri de modificare a regulamentului de creditare a populaţiei, sub pretextul că impactul reglementărilor din toamnă este semnificativ mai ales pe partea finanţărilor ipotecare, blocate, practic, de noile reglementari. Consiliul de Administraţie al BNR va decide săptămâna ce urmează eventualele modificări ale regulamentului. Aşteptăm cu interes decizia băncii centrale!…

Până atunci, bate un vânt rece dinspre est…

Cu ocazia sfintelor sarbatori de iarna urez tuturor romanilor de pretutindeni pace in suflet si bucurii alaturi de cei dragi! Fie ca noul an 2009 sa aduca echilibru, cumpatare si belsug in casele noastre!
La multi ani in 2009!

Renaşterea sistemului bancar românesc

După evenimentele din decembrie 1989, când a fost schimbat regimul politic de sorginte socialist-comunistă aflat la putere, s-au pus bazele schimbărilor şi în economia românească, condusă până atunci după directivele planului naţional unic. Aceste evenimente au reprezentat şi momentul creării structurii bancare pe două nivele şi începutul reformei bancare în România.

Banca Naţională a recăpătat funcţiile tradiţionale ale unei bănci centrale, iar operaţiunile comerciale pe care le efectuase anterior au fost transferate unei bănci comerciale nou înfiinţate, Banca Comercială Română, din noiembrie 1990.

Legislaţia bancară a suferit o serie de modificări, începând cu anul 1991. În anul 1998 au fost emise noi legi bancare. Legea bancară nr. 58/1998 consolida autoritatea Băncii Naţionale a României ca instituţie de supraveghere a sistemului bancar, în sensul sporirii capacităţii sale de supraveghere prudenţială. Unul dintre obiectivele principale ale legii bancare viza protecţia depunătorilor şi erau stabiliţi câţiva indicatori de prudenţialitate: nivelul minim de solvabilitate, expunerea maximă faţă de un singur debitor, expunerea maximă agregată, nivelul minim de lichiditate, clasificarea creditelor acordate şi a dobânzilor neîncasate aferente acestora, constituirea provizioanelor specifice de risc, poziţia valutară.

Din perspectiva restructurării, sistemul bancar românesc a cunoscut o istorie destul de zbuciumată. Acţiunile de asanare a sistemului bancar au vizat, în principal, două direcţii: pe de o parte, reabilitarea băncilor aflate în dificultate, dar pentru care acţionarii noi sau cei existenţi au reuşit să asigure resursele financiare necesare redresării (Banca Agricolă, Banca Dacia Felix), iar pe de altă parte, eliminarea din sistem, prin procedurile legale, a băncilor neviabile (Banca Turco-română, Banca Română de Scont, Banca Columna, etc.).

Tot din perspectiva restructurării sistemului bancar, un element esenţial îl constituie mutaţiile în ceea ce priveşte natura proprietăţii, distingându-se o creştere susţinută a numărului de societăţi bancare private şi a ponderii capitalului privat în industria bancară românească, şi în mod special a capitalului străin.

Anul 1999 a fost unul de cotitură în industria bancară românească în ceea ce priveşte restructurarea bancară. Dar despre acest moment vom vorbi în episodul următor…

De la mărire la decadenţă…

Sfârşitul celui de-al doilea război mondial a adus nori negrii deasupra sistemului bancar românesc. Proprietatea privată şi libera iniţiativă urmau să fie înlocuite cu un sistem arbitrar de luare a deciziilor în economie: economia centralizată de tip socialist.

Înainte de etatizarea Băncii Naţionale a României, numărul băncilor cu drept de reescont la banca de emisiune era de 383, din care 183 erau sedii centrale şi bănci locale, iar 200 sucursale ale marilor bănci. Numărul total al băncilor, sucursalelor, inclusiv al cooperativelor de credit, era la momentul naţionalizării de 2.661 (1).

Procesul de transformare a sistemului bancar românesc după tipicurile economiei centralizat-planificate a prevăzut trei etape principale (2):
1. etatizarea Băncii Naţionale a României la 28 decembrie 1946, devenind Banca Republicii Populare Române – bancă de stat;
2. a doua etapă în transformarea aparatului bancar a fost legată de actul naţionalizării principalelor mijloace de producţie din iunie 1948. Prin acest act a trecut în proprietatea statului cea mai puternică bancă de creditare pe termen lung a industriei – Societatea Naţională de Credit Industrial;
3. cel de-al treilea moment important în transformarea aparatului bancar din ţara noastră îl reprezintă măsura luată prin Decretul nr. 197 din 13 august 1948, prin care băncile societăţi pe acţiuni devin proprietate de stat.

La 14 iulie 1947 s-a votat „Legea pentru controlul utilizării creditelor”. Această lege avea ca scop dirijarea creditelor spre realizarea obiectivelor stabilite de stat. Prin instituirea controlului creditelor, Banca Naţională a României excludea de la reescont cambiile prezentate de băncile particulare. Prin suprimarea creditului comercial şi a mecanismului scontării, băncile private au fost pur şi simplu sugrumate în ceea ce priveşte refinanţarea şi practic au fost incapabile să-şi continue activitatea. Măsurile impuse de doctrina comunistă Băncii Naţionale a României în legătură cu îndrumarea şi dirijarea creditelor, au dus la dereglarea capitalului bancar, la înăbuşirea iniţiativei particulare şi la transformarea creditului într-un instrument de finanţare fără dobândă a acţiunilor dictate de puterea de stat, în contradicţie cu interesele instituţionale bancare (3).

În ceea ce priveşte trecerea de la sistemul bănesc capitalist la sistemul bănesc socialist, condiţiile au fost create prin reforma monetară din august 1947. În aceste condiţii, puterea financiară a băncilor particulare a slăbit, BNR devenind aproape singura sursă de creditare a economiei. Împrumuturile acordate de băncile particulare, din sursele lor proprii, reprezentau circa 4% din totalul creditelor acordate în economie, în timp ce creditele acordate de BNR erau, în august 1947, de 56,80% în industrie, transporturi şi pentru meseriaşi, 39,70%, în agricultură şi pentru colectări şi 4,13% pentru comerţ şi altele (4). Cu toate acestea, producţia industrială reprezenta 75% din cea a anului 1938, creditele acordate cu prioritate industriei şi agriculturii neavând efectul scontat. Cauza a fost găsită în faptul că majoritatea mijloacelor de producţie se afla încă în proprietate privată, ceea ce a creat premisele realizării celei de-a doua etape de transformare invocată: trecerea în proprietatea statului a acestora.

În urma celei de-a treia etape a procesului de transformare a sistemului bancar românesc, o serie de bănci private sau de stat au fost lichidate sau dizolvate. Singurele bănci au rămas: Banca de Credit pentru Investiţii (Societatea Naţională de Credit Industrial), Casa Naţională de Economii şi Cecuri Poştale şi Casa de Depuneri şi Consemnaţiuni.

Ultimele două bănci au fuzionat şi au format Casa de Economii, Cecuri şi Consemnaţiuni care, în octombrie 1949, a primit denumirea de Casa de Economii şi Consemnaţiuni. Această instituţie a deţinut monopolul în domeniul depunerilor populaţiei până la sfârşitul anului 1989. În septembrie 1948, Banca de Credit pentru Investiţii a devenit Banca de Investiţii (iar după 1989 Banca Română pentru Dezvoltare). În anul 1967 au fost înfiinţate două bănci noi: Banca pentru Agricultură şi Industrie Alimentară şi Banca Română pentru Comerţ Exterior.

Până la înfiinţarea Băncii pentru Agricultură şi Industrie Alimentară şi a Băncii Române pentru Comerţ Exterior, toate operaţiunile bancare au fost concentrate la nivelul unei singure instituţii: Banca de Stat. Aceasta funcţiona ca centru de încasări şi control al numerarului. După anul 1967, Banca Naţională a fost reorganizată, schimbările fiind însoţite de un anumit grad de deschidere, cu toate că sistemul rămânea centralizat.

Abia după 1989 s-au creat premisele constituirii unui sistem bancar pe două nivele, asemănător celor din economiile dezvoltate, o dată cu trecerea către economia de piaţă.

Referinţe
1.Vijoli, Aurel, Din prefacerile sistemului bănesc şi de credit, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1980, p. 96.
2.Turliuc, Vasile, Basno, Cezar, Circulaţie bănească şi credit, Editura Universităţii „Al. I. Cuza”, Iaşi, 1981, p. 94.
3.Pintea, Alexandru, Ruscanu, Gheorghi, op. cit., p. 239.
4.Idem, p. 241.